--- source: "StageReview" canonical: "https://stagereview.ro/blog/interviu-adrian-neacsu" title: "Interviu Adrian Neacsu" route_name: "blog.posts.show" generated_at: "2026-06-17T13:06:05+03:00" content_type: "website-page" --- ![](https://www.facebook.com/tr?id=735681389129124&ev=PageView&noscript=1) Interviu Adrian Neacsu ======================== interviu Sibiu TNRS FITS Cu câteva zile înainte de a se ridica cortina la Festivalul Internațional de Teatru Sibiu, am stat de vorbă cu unul dintre actorii trupei Teatrului Național „Radu Stanca" — instituția care stă în centrul acestui festival de peste trei decenii. Adrian Neacșu e pe scena sibiană de peste douăzeci de ani. A jucat în spectacole semnate de Silviu Purcărete, Mihai Măniuțiu sau Timofei Kuliabin. Predă actorie la Universitatea „Lucian Blaga" și are un doctorat în Artele Spectacolului. Dar dincolo de toate astea, e un om care gândește teatrul ca pe o extensie a vieții — și care vorbește despre asta cu o sinceritate dezarmantă. *Interviu cu Adrian Neacșu* Ești de peste două decenii actor al Teatrului Național Radu Stanca din Sibiu. Dacă te uiți la actorul care intra în teatru în 2001 și la actorul care ești astăzi, care este cea mai importantă schimbare pe care o observi? ---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Bun, pentru început, o mică precizare: când am terminat facultatea în 2001, nu eram actor, aveam doar o diplomă. Habar nu aveam dacă sunt bun de ceva, dacă mă voi descurca, dacă e pentru mine, dacă o să-mi placă; eram un copil în fața unui drum pe care nu îl cunoșteam. Totuși, gândul bun era acolo, ochii ațintiți spre azimut. Schimbările majore nu s-au produs în grădina Teatrului, ci în sfera vieții, sigur, s-au întrepătruns. În timp, am înțeles că nu există un loc al tău, predestinat, ci că tu ești cel care alege să meargă înainte, în sensul actului de voință, că destinația...Viața e o poveste și pe drumul poveștii apar tot felul de personaje, unele negative, altele pozitive(așa ni se par nouă) toate spre a ne ajuta să ajungem la...Merele de aur, la Tinerețe fără Bătrânețe...Așadar, cea mai importantă schimbare...la fel privesc cu inima senină spre înainte! Cumva, de fapt, simt că acel ceva esențial nu s-a schimbat vreodată, în continuare mă uit la oameni și îi văd ca pe niște copii, me included. Totul e o joacă! Și zâmbesc, șăgalnic!! Ai lucrat cu regizori foarte diferiți, de la Silviu Purcărete și Mihai Măniuțiu până la Radu Nica sau Anca Bradu. Există un artist care ți-a schimbat fundamental modul de a privi scena? ----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Pentru mine, teatrul e o extensie a vieții. E un laborator în care poți încerca tot felul de experimente, iar cele mai vivide, intense, răscolitoare, colorate, agonizante, extatice, înspăimântătoare episoade, le atribui vieții și întâlnirilor pe care le-am avut. Acolo am văzut, acolo am orbit, acolo am murit, acolo am înviat, acolo am căzut, de acolo m-am ridicat. Sunt foarte mulți artiști care mi-au schimbat felul de a privi scena și nu mă refer doar la teatru, pentru că ceea ce sunt pe scenă e o sumă a tuturor experiențelor și a trăirilor avute. Dar da, sunt foarte mulți oameni de teatru cu care am lucrat și pe care îi apreciez; aș mai aminti aici câțiva, nu neapărat în ordinea valorii sau a impactului asupra mea, doar cronologic: Andrei Șerban, Tompa Gabor, Andriy Zholdak, Masahiro Yassuda, Gigi Caciuleanu, Vlad Massaci, Timofey Kuliabin, cu mențiune specială pentru profesorul meu de actorie, Virgil Crăciun Flonda. Sunt recunoscător pentru fiecare întâlnire! Dar "artistul" care mi-a "schimbat fundamental" modul de a privi scena e fiica mea, Natalia. Îi citeam povești în fiecare seară, când era mică și eu eram toate personajele: lupul cel rău, bunicuța, Albă că Zăpadă etc. Eu actorul, ea spectatorul, și amândoi știam că era o convenție acceptată și înțeleasă. Bucuria ei și așteptarea serii în care să dezvăluim, să descoperim lumi noi, m-au făcut să înțeleg care e miza teatrului, ce înseamnă rolul principal și de ce merită să merg mai departe. Și în fiecare seară, după ce adormea, mai stăteam câteva minute, în "alertă", cu zâmbetul pe buze, să fiu sigur că e în lumea viselor frumoase; ceea ce sper să nu se întâmple și în viața reală cu spectatorii spectacolelor în care sunt prezent :) Ai participat practic la întreaga istorie a FITS. Care este cea mai mare transformare pe care ai văzut-o în teatru prin intermediul festivalului? ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Eu am intrat la facultate în '97, dar de la prima ediție, din '93, orașul începea să devină efervescent, să se primenească; oamenii au nevoie de întâlnire, de dialog, de contact. Fără îndoială, că în momentul acesta, în frumusețea aceasta de oraș, highlight-ul fiecărui an e FITS, e sărbătoare. Festivalul acesta aparține tuturor, al celor care participă, pe scenă sau spectatori, organizatori, mașiniști, scenografi, regizori, dansatori, cântăreți, dramaturgi, copii, bunici, îndrăgostiți, finanțatori....Probabil cea mai mare transformare în teatru, ține atât de calitatea actului artistic cât și de calitatea audienței, standardul e la nivel maxim, iar asta ne obligă pe toți, în sensul de a livra cel mai bun produs posibil, iar din asta câștigăm toți. Eu țin minte spectacolele de la finalul anilor '90 (la Sibiu mă refer) și văd ce se întâmplă acum, saltul e stratosferic! Sibiul a devenit un reper și asta nu poate decât să mă bucure! Ai studiat în Statele Unite într-un moment în care foarte puțini actori români aveau această oportunitate. Ce ai descoperit acolo despre profesia de actor și ce ai simțit că îi lipsește, în acel moment, teatrului românesc? ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------ Da, chiar a fost o șansă unică. Pentru un copil crescut în Europa de Est, Statele Unite erau mai mult decât un vis. Țin minte cum priveam filmele americane și păreau ceva dintr-un univers paralel, altă dimensiune existențială. Aveam un catalog Otter din '88 (un fel de pliant Lidl, mai extins), aproape în fiecare zi îl răsfoiam și încercam să-mi imaginez cum ar fi să trăiești asta, for real. E ca și cum ți-ai imagina că mănânci un croissant când îți e foame și chiar îți tine de foame, atâta timp cât menți imaginația vie și prezentă. Din spatele cortinei, părea că e mai ușor să ajungi pe Lună decât în State. Veneam din lumea a treia, șocul cultural a fost incredibil: iată-mă acolo, jucând eu în filmul meu, într-un decor ireal, printre zgârie-nori și limuzine negre; am urcat chiar pe unul dintre turnurile gemene (Nord), în mai 2001. Cât despre teatru, acolo totul e industrie, divertisment, inclusiv școala îi pregătește pentru a fi oameni integrați în showbizz, în toate formele lui, cu accent special pe musical și film. După câteva luni, am înțeles că eu nu voi putea să trăiesc acolo. Dacă te-ai născut într-un loc înseamnă că pământul acela te va revendica la un moment dat, altfel vei fi dezrădăcinat, străin. Aici mai avem timp să mirosim frunza îngălbenindu-se, să ridicam ochii și să privim zborul păsărilor, să auzim cum crește iarba, sper să nu pierdem asta. Ce îi lipsea atunci teatrului românesc este exact ce îi lipsește și acum: finanțarea, și cu siguranță nu doar teatrului. Avem actul de voință, avem inteligența, avem cadrul, avem talentul...și mai avem "finanțarea" Culturii, a Sănătății, a Educației și a Cercetării...! Pe lângă actorie, ai ales și drumul academic, până la nivel doctoral. Există ceva ce cercetarea și reflecția teoretică te-au învățat despre actorie și nu ați fi putut descoperi doar pe scenă? ----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- Nu eu am ales(chiar mă întreb de multe ori, cât din ceea ce mi se "întâmplă" a fost alegerea mea); mi s-a dat o șansă, și actoria și profesoratul sunt meserii de vocație, ca și preoția de altfel. Chiar nu știam dacă pot face față, deși după liceu am jurat că nu voi ajunge vreodată la "catedră", traume adolescentine. Și pe măsură ce trecea timpul, perspectiva mea asupra mentoratului educativ începea să devină din ce în ce mai nuanțată, iar unghiurile din care priveam lumina peste fapte, începea să capete alte culori. Am înțeles că responsabilitatea e absolut uriașă și că nu te joci cu "ascultarea". Atunci m-am convins că merită, că nu mai e doar despre mine, ci despre a dărui, pentru că "Dăruind vei dobândi"(N. Steinhardt). Părerea mea e că singurele descoperiri veritabile nu le poți avea într-un cadru strâns, limitat, ci doar într-o stare de prezență, de grație, într-o sincronizare cu tine însuți, cu ceea ce crezi că ești într-un anumit moment dat, pentru că suntem în mișcare perpetuă, nimic nu e static. Evident, cercetarea teoretică e un mare plus, te pune în stare de confruntare, de luptă, că nisipul prin foc, până a deveni sticla ce poate reflecta lumina. Să citești înseamnă să fii alert, să te adaptezi. Lumea în care trăim se schimbă cu o viteză fantastică. Să citești înseamnă să te poți adapta mai rapid. Altfel nu ai cum să crești! Pe de altă parte, "scena" îți oferă doar cadrul, tu ești cel care aduce valoare. Teatrul nu are valoare în sine (dacă nu e vreo realizare arhitectonică emblematică). Valoarea teatrului e dată de oamenii care pun energia lor acolo, în fiecare zi, în fiecare respirație, în fiecare gând bun, în fiecare intenție de generozitate; sau prin "simpla" lor prezență: "Lumea întreagă e o scenă și toți oamenii sunt actori"(W. Shakespeare). Există un rol care te-a obligat să te confrunți cu propriile limite, nu doar ca actor, ci și ca om? --------------------------------------------------------------------------------------------------- Da, Harap Alb, Lupul cel rău și Gheonoaia, când îi citeam povești Nataliei :) În proporție covârșitoare, cele mai grele roluri au fost cele din viața personală și oricine citește articolul ăsta, înțelege exact ce vreau să zic. În continuarea citatului de mai sus: toți jucăm un rol, toți suntem actori; nu poți trăi în societatea asta cu sinceritatea setată la maxim; e o convenție cu care jonglăm în fiecare zi. Când ești tu? Cine ești tu?! Convingerea mea e că pe scenă sau în viață, nu transmiți ce crezi tu că transmiți, ci fix exact ceea ce ești! Ce ești? "Actoria" e un mod personal pentru fiecare, de a negocia cu societatea, un mecanism de supraviețuire, cu care creștem, în fiecare zi; zâmbești șefului, vecinului, familiei....doar în trafic suntem adevărați :) și în singurătate. Dacă ar trebui să alegeți un singur lucru pe care teatrul l-a pierdut și un singur lucru pe care l-a câștigat în ultimii 25 de ani, care ar fi acelea? ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------ Nimic nu se pierde, totul se transformă! Nu ai ce să pierzi, pentru că nimic nu îți aparține ție. Ai doar clipa, momentul, enjoy it! Asta e pentru tine, din Dragostea Cuiva! Dar în termeni convenționali, hai să zicem că am pierdut inocența copilăriei, când îmi imaginam că trunchiul bradului de Crăciun, e sabia dreptății și a adevărului. Ce am câștigat? Paradoxal, exact acea credință a dreptății și a adevărului, dar în altă formă, nu mai am trunchiul material al bradului din '85. Și conștiința timpului! Suntem aici datorită unei evoluții de 13.8 miliarde de ani (aproximativ); la scara istoriei, viața noastră aici nu e mai mult decât o bătaie din aripa unui colibri. Ar trebui să ne luăm în brațe și să înțelegem că suntem contemporani pentru o fracțiune de secundă. Avem de un miliard de ori mai multe șanse să câștigăm la loto, decât să ne naștem. Și, totuși, ce facem noi când ne întâlnim? Ne certăm :)) Și nu înțelegem cât de interconectați suntem: "Nu poți să rupi o floare, fără să rănești o stea"(C. Dulcan). Totul e pentru noi! Trăiește! Și, ca să încheiem frumos — care este rolul la care visezi? ----------------------------------------------------------- Nu visez la roluri! Am înțeles de ceva vreme că tot ceea ce primesc, nu era de la mine, voință sau putere. Și tot ce voi face de acum înainte înseamnă că mi se va înmâna o încredere pe care sper că o voi onora cu toată smerenia, cu plecăciune și recunoștință! Mulțumesc!