Ultima piesă pe care am văzut-o în Ediția 33 a FITS a fost „Dincolo de uitare”
Uitare ... titlul te duce fără să vrei la Alzheimer iar de aici legătura cu excepționalul Tatăl, admirabil jucat de maestrul Rebengiuc se face imediat.
Dacă am fost pur și simplu copleșit de acel spectacol, atunci de ce am luat bilete la „Dincolo de uitare”?
Răspunsul este banal: oricând, la orice, cineva poate să găsească un alt unghi de a vedea aceeași problemă, același moment al vieții.
Nu pot decât să mă felicit pentru această decizie.
O apropiere între piesa lui Zeller și cea a lui Cosmin Stănilă este evident forțată și ar avea ca numitor comun doar cuvântul demență.
Tatăl poate să fie privită ca o piesă în care bătrânul André pierde treptat contactul cu realitate iar realitatea se suprapune cu amintirile sau cu realitatea altora dar în același timp, poate să fie o piesă suprarealistă a jocului între realitate și oniric, André devenind un personaj oarecum enigmatic a cărui adevăr sau imaginar riscă să îți alunece printre degete.
Nimic din aceasta nu regăsim în Dincolo de uitare.
Aici avem o radiografie dură, nemiloasă a coborârii personajului (Ioana Dobrescu, o actriță) de la momentul unor pierderi de memorie, la confuzii, la ruperea totală de realitate pentru a ajunge la stadiul de legumă
Este o abordare extrem de curajoasă, extrem de realistă și implicit cutremurătoare, mai ales pentru cei care au avut pe cineva apropiat care a parcurs acest drum ireversibil. Peste aceasta se suprapune drama fiului care la început refuză să accepte că aceasta poate să se întâmple, acelei ființe care i-a dat viață, apoi trebuie să încerce să facă față coșmarului pentru ca la sfârșit ...
Spectacolul a început destul de târziu, accesul în sala Studio a TNRS s-a făcut cu mare întârziere iar tot așteptând, am stat lângă un grup de tineri, voluntari sau angajați la FITS care povesteau despre ce au făcut și cum și-au organizat ultimele zile. Sunt tineri pe care îi respect și îi ador deoarece fără ei astfel de evenimente nu ar exista.
La final, după aplauzele prelungite, cei doi actori (vorbind de ei nu pot decât să mă înclin în fața magistralei interpretări a lui Diana Lazăr care a dat tot ce se poate da în acest rol, fiind literalmente epuizată de tot ce trăise pe scenă), deci repet, la final, Diana Lazăr face un gest și invită pe scenă pe autorul și regizorul spectacolului, pe Cosmin Stănilă care era unul dintre tinerii pe care îț remarcasem pe stradă, în fața teatrului. Ceea ce pot spune este că suprapunerea imaginii unui băiat atât de tânăr cu profunzimea spectacolului m-a emoționat.
Spectacolul face parte din repertorul TNRS. Deci, dacă stați o noapte la Sibiu, vedeți dacă nu cumva, în acea seară se joacă Dincolo de uitare.
