Nu e o piesă.
E o stare.
E ca atunci când intri într-o casă veche și te lovește mirosul de trecut, dar cineva a pus muzică tare și a spart un pahar.

La început nu înțelegi exact unde ești.
Scenografia e…ceva unic.

Livada nu e o livadă.
E un gând care nu te lasă.
E copilăria care nu mai încape în prezent.
E ceva frumos care trebuie tăiat, deși nimeni nu vrea să fie cel cu toporul.

Totul e prea mult și prea puțin în același timp.
Regia lui Măjeri e ca un vis lucid: știi că nu e real, dar te afectează fizic. Lumina te taie, sunetul te deranjează. Și tocmai asta funcționează.