Eu nu am avut țară (ai mei sunt din București de 3 generații) și nici mamaie (cine a văzut Fetița din debara, știe). Ponta să număr pe degete vacanțele de vară în care am fost pe la prieteni care aveau țară și mamaie.
Aseară, la Regina Nopții, am avut și țară și mai ales Mamaie. Mi-am pus și eu capul pe pieptul ei și am plâns, am și râs (bine, și acum în timp de scriu, plâng), am plâns așa, cu hohote și-aș mai fi plâns, până le plângeam pe toate, dar tebuia să revin la viața cea de toate zilele... Da' nu m-am întors de tot, am mai rămas puțin cu Mamaie și acuma e și mamaia mea.
De-asta e frumos teatrul VIU, că te atinge pe suflet, exact în zonele acelea care au nevoie să fie mângâiate mult sau pe care nu le-a mângâiat nimeni niciodată.
Candoarea e ceva ce nu poate fi "jucat", oricât de maestru al artelor spectacolului ai fi, iar aseară am primit atâta candoare și dragoste, cât să simt că-mi pleznește inima de bucurie.
Nu am ce să vă spun mai mult decât:
-trebuie să mergeți până la Galați sau chiar mai departe să vedeți Regina Nopții,
-o iubesc pe Mamaie cu tot neamul ei, cu toate orătăniile din curte și cu pământul din bătătură 😀.
Felicitări Leta Popescu, Oana Mogoș, felicitări întregii echipe de la Galați, ați creat o bijuterie rară.