Sunt 21 de ani de când acești actori și oameni minunați joacă acest text. Eu știu de spectacolul lor de 17 ani și abia în 2025 am găsit bilete disponibile, după multă așteptare, dezamăgire, frustrare, furie, resemnare, în sfârșit a venit momentul muuuuuult așteptat. Și ce bine am făcut. La urma urmei, așteptarea mea și trăirile mele interioare din toți acești ani sunt o mica radiografie a trăirilor celor 2 protagoniști. Deși știu piesa, văzând-o în alte teatre în altă limbă, transmiterea prin limba maternă a lui Ionesco aduce forță și sensibilitate deopotrivă, tipică culturii noastre.
Într-o cameră plină de scaune goale, doi bătrâni vorbesc cu umbrele trecutului. Se agață de amintiri ca de niște haine vechi, într-o lume care nu-i mai aude. Viața lor se stinge în tăcerea care crește, în așteptarea unui sens care nu mai vine.Au iubit, au pierdut, au sperat — dar cine mai ascultă azi cu adevărat?
Fiecare scaun e o absență, o întrebare, o rană nespusă. Ce rămâne după noi? Cuvinte? Ecouri? Nimicul?
Ionesco nu ne oferă răspunsuri, doar o oglindă și poate o soluție atipică - când golul, vidul, nimicul, necunoscutul e prea greu de dus și de trăit, avem la îndemână înlocuirea acestuia cu absurdul.
Tu cui vrei să-i vorbești, înainte să pleci?