Nu a fost viața, moartea și învierea doar a domnului Valentin, ci și a inocenței și a credinței că va fi bine. „Nici moartea nu mai e o certitudine”, cu toată birocrația, neasumarea și mentalitatea de „nu-i treaba mea”. Valentin este oricare dintre noi atunci când vrem ca lucrurile să meargă, când ne simțim furați, când ne supraapreciem și (mai ales) când avem nevoie de un „Bravo! Bravo, Vali (...) fără tine lucrurile nu ar funcționa”; la fel cum oricare dintre noi suntem o Crina când n-avem chef, când căutăm scurtături și nu ne asumăm greșelile; sau o Izabela atunci când nu aspirăm mai sus, când ne plafonăm și luăm de-a gata ce ne spun alții.
Nu am văzut doar o piesă de teatru, am văzut o transhumanță. Oile suntem noi toți și migrăm de la dorința de schimbare, de validare, de confirmare, spre o stare de moleșeală cauzată de epuizare. Sau resemnare?
Atunci când nu îți cunoști prioritățile, scopul se pierde. Valoarea umană era chintesența vieții domnului Valentin Ionescu, însă fix asta i-a scăpat printre degete. Valoarea umană a fost îngropată în birocrație, corectitudine și proceduri. Pentru că, nu-i așa?, lumea nu există doar în alb și negru, iar cei care gândesc doar în formule de calcul nu pot integra inflexiunile vieții reale.