Teatrul de Arta

„De vreo douăzeci de ani încoace, ZARURI ȘI CĂRȚI e comedia anului.” (William Shakespeare) ⚠️ Pe parcursul spectacolului, actorii vor fuma trei țigări.

***Premiul pentru cel mai bun actor, Tudor Istodor, la COMIC 7B Festival de teatru – Buzău International Arts Festival, 2021 ***Premiul Ion Băieșu pentru cel mai bun spectacol, la COMIC 7B Festival de teatru – Buzău International Arts Festival, 2021 ***Premiul pentru cea mai bună interpretare msculină, Tudor Istodor, la UNDERCLOUD – Festival de Teatru Independent de Orice, 2014

“Dacă piesa aceasta este despre ceva, atunci ea este despre abilitatea noastră vastă de a ne manipula unii pe ceilalţi. Despre darul nostru minunat de a minţi. Este despre puterea oribilă a carismei noastre. Este despre capacitatea noastră de a crede în orice adevăr, în forma în care ni se potriveşte. Este despre puterea noastră imediată de a ierta; nevoia noastră de a merge mai departe.” Gardner McKey

CINE NE RECOMANDĂ

Sunt momente în care tensiunea creşte paroxistic, pentru ca ulterior să se spargă într-o criză de râs, la o nouă întorsătură de situaţie. Acum, atât publicul, cât şi eroina ar putea respira uşuraţi – şi o fac, pentru că se bucură de încetarea agresiunii (mai mult psihologice) -, însă aluziile destul de transparente strecurate în textul piesei reduc din suspans: publicul ştie, se aşteaptă, nu se lasă înşelat. (Sursa: LiterNet)

Maude, interpretată de Alexandra Ioniță, este exemplul clar că cel mai adesea ne lăsăm influențați de roluri sociale, iar Peter (Tudor Aaron Istodor), se pricepe cu desăvârșire să mimeze sentimente autentice, să pozeze pe rând: voyeur, actor, victimă, amorez ș.a.m.d., jucându-se cu mintea medicului, ținând discursuri carsimatice, făcând-o în repetate rânduri să nege realitatea. (Sursa: Semne Bune)

*** Premiul pentru cea mai bună actriță și *** Premiul pentru cel mai bun spectacol, la Comic 7B – Festival Internațional de Teatru Independent de Comedie, 2018

„Garunski, personajul masculin, cunoaşte femeia înger, femeia exaltată, femeia paznic, femeia autoritară, femeia disperată, femeia victimă, femeia romantică – acestea devenind norocul și ghinionul din viața lui.” (Teatral.ro)

“Paula Chirilă și George Constantinescu sunt senzaționali, ca să nu mai spun că Paula Chirilă interpretează superb, într-o oră și jumătate, cel puțin șapte roluri de femei.” (Roxana Farca, Lumea Mare)

***Premiul pentru cel mai bun actor – Lucian Pavel și ***Premiul pentru cea mai bună regie, la Comic7B Festival Internațional de Teatru Independent de Comedie, 2018 ***Diplomă de Excelență, la Festivalul Zile și Nopți de Teatru la Brăila, 2017

Dina și Victor sunt trecuți de patruzeci de ani, divorțați și fiecare are câte un copil dintr-o fostă căsătorie. “Trecuți de patruzeci de ani” nu e o vârstă la care viața ia sfârșit. Așa că doi prieteni comuni încearcă să le vină în ajutor, aranjându-le o întâlnire. Victor se prezintă acasă la Dina, într-o seară ploioasă de sâmbătă. Dar amândoi au de înfruntat temeri, frustrări și dezamăgiri din trecut. Așa că se apropie unul de celălalt cu o stângăcie plină de candoare, care dă naștere unor replici strălucitoare. O comedie înduioșătoare, o privire amuzată asupra a doi oameni care vor să o ia de la capăt, împreună.

Am găsit undeva acest citat filozofic: „Viața ar fi mult mai simplă dacă binele și răul ar fi concepții fixe și absolute, însă deseori ne ciocnim de faptul că ceea ce pare a fi bine, în anumite circumstanțe este complet invers”. Mi se pare o caracterizare foarte potrivită pentru povestea de față. – Florin Piersic jr

Florin Piersic jr, se întoarce la tripla ipostază de dramaturg, regizor și interpret în comedia Romanian Psycho. Îndrăgitul actor al Teatrului Național construiește, cu inteligența, cu umorul și cu verva care îi sunt proprii, ceea ce se numește științific „safe space”, spațiul de siguranță al cărui destinatar este personajul necunoscut care poate lua chipul fiecărui spectator în parte.

Într-un arest din Haga zilelor noastre, o avocată pro bono își audiază clientul, cetățean japonez, în vederea înfățișării preliminare de a doua zi. Yuki-san a lucrat într-un penitenciar nipon, ca maestru bucătar. În această calitate, el a preprat și servit cina unei deținute condamnată la moarte (cetățean american), care a cerut fugu sushi pentru ultima ei masă. Din motive pe care nici el nu și le explică la început, Yuki a făcut o greșeală fatală în procesul de gătire, iar deținuta a murit otrăvită cu tetradoxină (substanța letală existentă în peștele-balon), cu un ceas și ceva mai devreme de ora execuției. Tribunalul din Haga urmează să stabilească ne/vinovăția sa, acuzația fiind aceea că a scurtat viața unei condamnate cu 72 de minute înainte de execuție. Locuită de mari ambiții profesionale, avocata depune toate eforturile pentru a-și instrumenta cazul. Doar că Yuki-san nu colaborează – sau nu în sensul nostru; nu în parametri occidentali. Pe durata acestui interviu se întâlnesc două lumi care se suprapun intermitent, iar finalul aduce o răsturnare de situație ce lasă totul suspendat în ambiguitate și deschide un număr variabil de posibile urmări.

Există oare un “adevăr absolut” al unei situații? Putem vorbi de “adevăr”, independent de personajele implicate? Orice poveste are două fețe.

În piesa Oleanna, publicată în 1992, David Mamet povestește despre lupta pentru putere dintre un profesor universitar și una dintre studentele sale, care îl acuză de hărțuire sexuală. Este unul dintre cele mai controversate texte din ultimii treizeci de ani, ce explorează strălucit consecințele explozive ale unei conversații aparent inofensive.

Piesa a avut premiera în luna mai 1992, la Cambridge, Massachusetts și a fost prima producție a companiei de teatru, Back Bay, a lui Mamet. În octombrie 1992, dramatizarea lui Mamet a apărut și la Teatrul Orpheum din New York, cu scena a treia rescrisă.

În 1993, piesa are premiera și la Royal Court Theatre din Londra, în regia lui Harold Pinter, într-o versiune care revine la finalul original al lui Mamet.

După cum notează Pinter în corespondența cu Mamet : “Nu poate exista o piesă mai dură sau mai curajoasă decât Oleanna. Finalul original este, în mod genial, „ultima răsucire a cuțitului”.

Ulterioara recenzie lui Michael Billington, din The Guardian, avea să susțină alegerea lui Pinter, afirmând că „prin restabilirea finalului original al lui Mamet, în care profesorul este forțat să-și mărturisească eșecurile, Pinter scoate la iveală și durerea și tragedia situației.”

O relație deschisă este o comedie de Dario Fo și Franca Rame care explorează criza unei căsnicii moderne prin perspectiva unei femei care, după aventurile extraconjugale ale soțului, acceptă o relație deschisă. Pe parcurs, ea își dobândește forța de a se elibera emoțional și se îndrăgostește de alt bărbat, iar rolurile în cuplu se inversează, soțul neacceptând noii termeni. Piesa este narată din perspectiva soției, care este și dramaturgul și regizorul povestirii, iar spectacolul nu este recomandat persoanelor sub 16 ani.

”No worries, Cătălinicika!” este povestea unei studente din România , care pleacă la New York în căutarea visului american. Departe de casă și de mama ei, protagonista încearcă din răsputeri să demonstreze că visele pot deveni realitate dacă muncești pentru ele. Cetățenia americană nu e un lucru ușor de obținut, dar Cătălina e hotărâtă să depășească orice impediment. În acest demers îi stau alături Angi și Selim, îngeri păzitori moderni, care o apără de demonii ambiției.

Cine va câștiga: riguarea sistemul american sau perseverența românească?

Aflăm asta într-un spectacol pus în scenă de Alexandra Tofan, împreună cu actorii Nadiana Sălăgean, Cuzin Toma, Alexandra Răduță, Sorin Manea și Adelina Toma.

Textul ”No worries, Cătălinicika!” a fost scris în cadrul Atelierului de Scriere Dramatică, organizat de Centrul de Cercetare și Creație Teatrală ”Ion Sava”, coordonat de Mimi Brănescu.

Piesa a fost nominalizată la premiile UNITER 2024, la categoria ”Cel mai bun spectacol de teatru radiofonic”

Sezonul al II-lea al Serilor de 10 minute, JOCURI DE PUTERE, este un spectacol-coupe, conceput, la fel ca primul sezon, ca un serial teatral, ca un puzzle de povești al căror numitor comun este tema – aici, puterea și felul în care statutul, locul în ierarhie și jocurile de putere influențează comportamentul personajelor.

Fie că se află într-o secție de poliție, sau în biroul managerului unei agenții de talente, sau al unei directoare a unei mari companii, personajele își dispută constant locul în vârful piramidei, și senzația de omnipotență care apare odată cu ocuparea acestui loc.

Chiar dacă personajele cu statut mare (Căpitanul de poliție, Directoarea, Agentul) își exercită atribuțiile de șef cu mai mult aplomb decât e necesar, personajele cu statut mic (Polițistul, Actorul, Viitorul angajat) își apără cauza și nu se lasă călcate în picioare, și tocmai de aceea inversarea statutului devine dinamică și spectaculoasă, printr-un joc neașteptat, în care puterea revine celui slab, iar cel inițial puternic simte cum îi fuge pământul de sub picioare.

În paralel cu această luptă pentru statut, o pereche de oameni ai străzii, aflați pe cea mai de jos treaptă a societății, îndeplinind funcția bufonului shakespearian, se auto-plasează deasupra tuturor, încălcând orice valoare sau încercare de corectitudine politică.

Tema este, așadar, abordată în cadrul mai multor povești diferite; colajul conține mai multe perspective asupra aceluiași subiect. Actorii trec prin mai multe roluri succesiv, schimbă costumul și pășesc în alt univers, inversează dinamica relațională, și descoperă alte moduri de a se raporta la tema principală.

Peste aceste scurte episoade teatrale, supra-tema spectacolului (și a întregului serial teatral) transmite, foarte subtil, legătura fragilă dintre evenimente și personaje aparent de sine-stătătoare, ideea că, deși viața e haotică și adeseori incoerentă, există un fir roșu subteran care leagă tot de toate, ca un circuit electric.

Textele scurte americane contemporane (așa-numitele piese de 10 minute), sunt comedii puternice, care esențializează situațiile alese pentru a transmite un mesaj care are forța unei senzații bruște, intense. E ca și cum spectatorul ar deschide ușa unei încăperi în care se petrece ceva important, semnificativ, cu obligația de a închide acea ușă după exact 10 minute. Ceea ce se vede s-ar putea să nu ofere răspunsuri, dar emoția pe care acel ceva o lasă în spectator e mult mai valoroasă decât o informație conștientă, pentru că, la nivel intuitiv, înțelegerea este mult mai profundă. Aceste „Seri de 10 minute” se constituie în reprezentații teatrale aflate la granița dintre teatrul clasic și teatrul de improvizație – deși sunt bazate pe texte scrise, au laconismul, și, în consecință, intensitatea, proprii scenei de teatru improvizat, care, prin natura ei, nu poate dura foarte mult.