Teatrul Masca

Ce mai poate spune un Macbeth azi, într-o lume în care puterea nu se mai cucerește pe câmpul de luptă, ci în rețele de date? Spectacolul propune o relectură radicală a tragediei, în cheia unui thriller algoritmic, în care personajele devin subiecții unui experiment de obediență politică și estetică.

Folosind convenții de teatru alternativ, video layering, cor performativ și suprapuneri lingvistice, această montare construiește o experiență imersivă și critică asupra prezentului nostru hiper-mediatizat. În centrul ei: un lider fragil, testat nu pentru ce poate construi, ci pentru cât poate fi manipulat. Dar ce se testează nu e doar obediența unui personaj. Ci a noastră.

Macbeth devine Woyzeck. Shakespeare – un cod-sursă. Și teatrul – o interfață între memorie și simulare, între liber arbitru și obediență programată. O relectură necesară, într-un moment în care spectacolul lumii riscă să devină singura noastră realitate.

Rave de Ravel este un spectacol de teatru fizic care explorează contrastul dintre clasic și contemporan, între solemnitatea muzicii lui Maurice Ravel și energia viscerală a unui limbaj corporal urban, inspirat din street dance și dans tribal african. Cinci tineri, îmbrăcați casual, ca o gașcă dintr-un cartier de periferie, intră în dialog cu muzica clasică nu prin opoziție, ci printr-o formă inedită de rezonanță – groove-ul. Acest termen provenit din jazz exprimă felul personal, organic în care fiecare corp se lasă traversat de ritm, găsindu-și o ciclicitate proprie în mișcare.

Fiecare secvență coregrafică se dezvoltă pe câte o piesă semnată de Ravel, construind relații, tensiuni și complicități între membrii grupului: o încercare de seducție pe Pavane pour une infante défunte, o legătură frățească aproape telepatică pe Jeux d’eau, un joc de transformări caricaturale pe Alborada del Gracioso sau momente solistice de „vizualizare a muzicii” în cheie ludică pe fragmente din opera L’enfant et les sortilèges.

Celebrul Boléro – un leitmotiv al spectacolului – devine un ritual tribal contemporan, în care repetiția hipnotică a temei muzicale trezește instinctul ancestral al dansului. Coregrafia, lipsită de o dramaturgie clasică, are o structură modulară, punând accent pe libertatea de expresie și pe dinamica relațională a unui grup de tineri care reinventează un patrimoniu cultural cu prospețime, umor și impertinență. Rave de Ravel nu este doar o fuziune de stiluri, ci o declarație despre felul în care muzica clasică poate pulsa în ritmul prezentului.

“Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare” de la Teatrul Masca s-a născut dintr-o nevoie profundă de a documenta și de a da glas unor frământări colective. De multe ori, teatrul funcționează ca o oglindă a societății, dar în cazul acestui spectacol, am vrut ca el să fie și un megafon. Într-o lume în care schimbarea este strigată în șoaptă, mi-am dorit ca acest proiect să fie o voce clară și asumată. România este o țară care visează, dar visul acesta este adesea acoperit de frustrare, de lipsa unui dialog real, de un sentiment constant de neputință. Acest spectacol este despre acei oameni care nu au renunțat la vis. Ei sunt motorul schimbării. Dincolo de a fi divertisment sau artă pură, teatrul are o putere politică uriașă. El pune întrebări, provoacă și poate trezi conștiința colectivă. Cred cu tărie că teatrul, atunci când este făcut cu autenticitate și curaj, poate schimba perspective, poate provoca revoluții interioare. În “Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare” de la Teatrul Masca vorbim despre visare, curaj și comunitate. Am lucrat mult cu povești reale și cu mărturiile directe ale actorilor. În “Jurnal de România #AiciSeViseazăLaSchimbare” de la Teatrul Masca, echipa de actori este mai mult decât o simplă echipă artistică. Prin ei, arta devine un instrument de schimbare. Vorbesc despre responsabilitatea pe care o avem față de cei din jur. Această echipă nu se teme să abordeze subiecte tabu și să pună întrebări dificile, iar eu sunt mândră că “Jurnal de România “ este o platformă prin care ei se pot face auziți. Să creezi artă înseamnă să iei o poziție, să îți asumi o perspectivă, să refuzi indiferența. Cred că societatea noastră are nevoie disperată de artă care să vorbească direct despre problemele actuale. Nu îmi doresc ca spectatorii să plece doar impresionați sau emoționați, ci inspirați să acționeze, să se implice în comunitatea lor. Dacă acest spectacol reușește să pună în mișcare o persoană, să o facă să își pună întrebări sau să ia atitudine, atunci scopul nostru a fost atins. Îmi doresc ca teatrul sa fie curaj. As vrea ca actorii și publicul să nu se teamă sa abordeze subiecte dificile. Dialogul lor poate influența lumea fiindcă lumea are nevoie mereu de viziuni noi. Cred că teatrul, ca orice formă de artă, trebuie să aibă un scop – iar scopul meu este să las o lume mai bună în urma mea.

CARACATIȚA reprezintă o incursiune în viața unei banale familii contemporane, privite prin ochii unui adolescent, un spectacol despre tinerețe în lumea de azi, despre cât de greu este să fii tânăr, și cât de dificil este să te formezi într-o societate aflată în criză. Spectacolul îl urmărește pe David și felul în care devine un copil- problemă, atât pentru părinți, cât și pentru școală și prieteni. Este atât o poveste de familie, cât și una de generație, am putea spune – un „coming of age story”, cu toată poezia aferentă vârstei, în care, ca într-o tragedie antică, copiii oglindesc păcatele părinților, fie ei zei, sau muritori.

mă vrei mai masculin(ă) Mai puțin feminin(ă) mai ușor decis(ă) Mai în forță supus(ă) și-admiți un spectru vast și-adânc si larg și-ntortocheat cât o-ntreagă deșteptată pădure.

Aici se-adăpostesc Surorile Sisters, până să treacă urgia, în inima pădurii. Și ele dau un banchet mare și tu ești invitat(ă)x.

Dress Code (obligatoriu): gender fluidizare, reconfigurare, queerificare, maximalizare, aliere, sărbătoare. O perifeerie.

„VIRAL este spațiul protejat în care explorăm și nuanțăm performativitatea identității de gen, convenționalitatea acesteia și posibilitățile de fluidizare. Ne jucăm de-a multiplele binarități și contraste. Este un spectacol de teatru queer & allies care observă, chestionează și analizează multiple perspective cu care persoanele de gen non-conforme se confruntă zilnic, în fiecare moment, cu ele însele, cu apropiații, cu lumea, pentru a pur și simplu fi.” (Bogdan Georgescu)

În amfiteatrul Teatrului Masca din Militari, între stradă și blocurile înalte, doi actori joacă un cabaret ecologist post-apocaliptic de dragoste care chestionează lupta pentru resurse și relația cu ceilalți – pe scurt, un spectacol care promite să se termine foarte rău. Nu ajunge, însă, la final, pentru că este întrerupt de o apariție surpriză, între asediu și strigăt de ajutor. Împinși de situația neprevăzută, paznicul teatrului, cei doi actori și cei prezenți trebuie să ia atitudine. Ce se întâmplă atunci când nu te poți înțelege cu musafirii nepoftiți, neplătitori de bilete? Cum facem loc pentru cei care nu sunt ca noi, dar care au aceleași nevoi?

Farfuria este o farsă politică în care cei de jos și cei de sus și cei de aici și cei de acolo se întâlnesc în feluri comice, periculoase și demente. Într-un meci de ping-pong între nou și vechi, între “noi” și “ei”, între spații și spațiu, spectacolul este jucat în afara teatrului și apelează la planul SF pentru a elucida dinamici din realitatea noastră imediată.

Vă invităm să vizitați rezervația de O-Apși, specia extraterestră autohtonă. Așa cum știți, sosirea noastră pe această planetă nu le-a perturbat modul de viață. Am construit garduri protectoare în jurul zonelor în care locuiesc. Ei sunt aparent inconștienți de existența noastră. Nici unul dintre O-Apși nu a încercat să părăsească perimetrul rezervației până acum.

Pentru siguranța voastră, intrarea în perimetrul O-Apșilor, este interzisă vizitatorilor.

Deși extrem de asemănători din punct de vedere fizic cu oamenii, O-Apșii au un stil de viață ciudat. Limba lor este alcătuită din câteva cuvinte în care predomină vocala „o”. Tradițiile lor sunt, într-un cuvânt, cringe.

Vă avertizăm că interacțiunea directă cu ei vă poate lăsa cu sentimente intense de jenă. Nu știm ce efecte ar putea expunerea prelungită asupra pământenilor normali, așa că nu suntem sigură că O-Apșii pot fi integrați vreodată în societatea noastră normală.

Lolo s-a combătut întreaga ei viață cu foamea de validare, lucru care nu i-a adus decât frustrări, au afundat-o în singurătate și în episoade depresive. După ce a murit, toate textele i-au fost găsite în caietele ascunse în subsolul casei: de la basmele pe care le scria la 7 ani despre prințese care-și dezamăgesc părinții până la poeziile criptice pe care le scria în ultima parte a vieții.

𝗠𝗘𝗠𝗢𝗥𝗜𝗜𝗟𝗘 𝗨𝗡𝗨𝗜 𝗟𝗢𝗟𝗢 e un spectacol pentru cei care nu pot dormi în unele nopți fiindcă se gândesc la momentele în care au fost penibili în clasa a 6-a. E un spectacol pentru cei care s-au gândit măcar o dată că tot ceea ce facem e doar pentru că vrem să fim plăcuți, să fim iubiți.

Cum a afectat criza financiară din 2009-2012 copilăria și adolescența unor generații care și-au văzut părinții și bunicii copleșiți de nesiguranță, șomaj, depresie? Ce amprentă intimă și politică și-a pus criza pe viețile lor? Cum putem imagina soluții pentru crizele viitoare?

„Criza. Kit de supraviețuire” are în centru perspectiva unor copii și adolescenți care, în perioada crizei, aveau între 10 și 17 ani. Copii care au trăit fără părinții lor aproape. Părinți răspândiți peste tot în lume, muncind din greu ca să le asigure un viitor mai bun. Copii care și-au văzut părinții împovărați de credite, trăind cu datorii, într-o Românie adâncită în instabilitate și inechitate.

Scenariul a fost dezvoltat în cadrul unor ateliere de documentare și explorare a istoriilor personale cu echipa artistică. Spectacolul reprezintă un exercițiu de ficționalizare a poveștilor de familie și experiențelor actorilor și actrițelor, născuți în anii 1990. Cinci povești diferite dar interconectate despre cinci familii în criză.