---
source: "StageReview"
canonical: "https://stagereview.ro/teatre/teatrul-national-cluj-napoca"
title: "Teatrul National Cluj-Napoca"
location: "Cluj-Napoca"
route_name: "discover.theaters.show"
generated_at: "2026-08-20T09:25:03+03:00"
content_type: "theatre-venue"
---

![](https://www.facebook.com/tr?id=735681389129124&ev=PageView&noscript=1) ![Teatrul National Cluj-Napoca](/storage/theaters/logos/01K6Q9Z3SP50R90F9G3C0JC51P.png) Teatrul National Cluj-Napoca
==============================

 P-ta Stefan cel Mare nr. 20

 • Cluj-Napoca

 [0264 592 826]()

 • [Website](https://www.teatrulnationalcluj.ro/)

 Spectacole Actori

 [![CÂNTECE DE SPERIAT FRICA](https://stagereview.ro/storage/30204/conversions/0762_d4480-thumb.webp) ### CÂNTECE DE SPERIAT FRICA (1) Prietenul de la chitara electrică: Prietena de la lumini și de la regia tehnică: E o încercare de a „traduce” în cântec o mică parte a universului Hertei Müller, e privirea cu care i-am citit textele și rezultatul felului în care am simțit poezia ființei ei puternice și fragile. Micul spațiu al sălii Euphorion îi invită pe spectatori în interiorul lumii propuse de noi, printre cuvinte, lumini, pași, respirații, instrumente, întâmplări, personaje și batiste. ne invită să pătrundem într-un univers intim, să îl explorăm empatic și să îl recunoaștem în cele din urmă ca parte din noi înșine. Oferind o captivantă interpretare muzicală a biografiei Hertei Müller, reconstituită din varii texte semnate de aceasta, Ada Milea construiește o poveste în versuri despre suferința exilului, despre formele distorsionate pe care le îmbracă iubirea într-o lume a extremelor și despre împăcarea cu micile noastre istorii personale, mai ales sub presiunea istoriei mari, adesea lipsite de scrupule. (Anca Hanu) își trăiește viața sub spectrul unui război deja încheiat, care însă a lăsat în urma lui forța aproape la fel de distructivă a dictaturii comuniste. Personajele care trăiesc în memoria protagonistei devin prelungiri ale ființei sale, prezențe constante, duioase sau amenințătoare. Deși spectatorul de astăzi trăiește într-o realitate aparent diferită și îndepărtată, spectacolul demonstrează universalitatea fricii și forța terapeutică a speranței. Pentru realizarea spectacolului au fost folosite texte din volumele: Immer derselbe Schnee und immer derselbe Onkel © 2011 Carl Hanser Verlag GmbH & Co. KG, München © 2014 Carl Hanser Verlag GmbH & Co. KG, München © 2003 Carl Hanser Verlag GmbH & Co. KG, München După îndelungate popasuri în comedia clasică, românească și universală, Ada Milea s-a lăsat inspirată de scrierile Hertei Müller, laureata cu Nobel în 2009, și a prelucrat (cum altfel dacă nu în stil personal?) fragmente din opera literară a acesteia. Fragmente referitoare la biografia scriitoarei de limbă română și germană, emigrată din România în 1987, cu puțin timp înainte de prăbușirea lui Ceaușescu. Adevărurile dure și nostalgice despre copilăria și viața trăite în România sunt puse pe note de o caldă melancolie și candidă melodicitate, adunate sub titlul . \[...\] Evocarea atmosferei glaciale din anii dictaturii mi-a amintit de înscenări mai mult sau mai puțin reușite din stagiunile trecute ale Naționalului clujean, cum ar fi (regia Alina Nelega, 2014), unde Anca Hanu era o adorabilă pionieră fruntașă sau (regia și coregrafia Andrea Gavriliu, după texte de Florin Bican, 2019), secvențe comice construite pe un eșafodaj parodiat de cântece patriotice și sintagme ridicole, lozinci specifice în epocă. Calitățile vocale ale Ancăi Hanu au fost exploatate și în rolul de un comic grotesc al Chiriței, amintit deja. În actuala premieră a Naționalului clujean, talentata actriță adaugă la umorul subtil finețea unei sensibilități poetice rănite în lupta cu realitatea devastatoare. Dar nu realitatea obiectuală, fizică, ci aceea socială, întreținută cu brutalitatea pumnului în gură. îi oferă spectatorului imaginea faptului că în viață poți să greșești, să cazi, dar că în final frica se sperie de caractere puternice și de priceperea cu care echipa spectacolului a menținut vie atenția tuturor pe parcursul unei ore intense de conștientizare a realității din jurul nostru. O dușcă de conștientizare în cinstea curajului 40 de ani de comunism / oră - Cântece de speriat frica la Întâlnirile internaționale de la Cluj, 2024 Cu candoare, duioșie, naivitatea ochiului de copil uneori, aflăm despre cuvintele decupate ce reprezentă amintiri, iubiri, priviri, despre vinovăția zăpezii, despre batiste ca semn de ocrotire și iubire, despre moartea care nu se poate materializa în orașul asfaltat. Cu o scenografie minimalistă, realizată inspirat de Alexandra Mureșan, și spectaculoase utilizări ale luminii (Mădălina Mânzat), spectacolul-concert, colaj biografic, înduioșează și răscolește. Ajutorul poate veni de la celălalt! Jurnal de festival (1) - Întâlnirile Internaționale de la Cluj, 2024 Născută în 1953 în Banat, într-o comunitate germană, romanciera, poeta și eseista Herta Müller a cunoscut de timpuriu nedreptățile și persecuțiile regimului comunist. Sub supravegherea constantă a Securității ceaușiste și supusă la varii șicane pentru activitatea sa literară și pentru asocierea cu societatea disidentă Aktionsgruppe Banat, autoarea a părăsit România în 1987, stabilindu-se la Berlin. Opera sa, indiferent de genul în care se încadrează, este marcată de o poezie a fragilității, ce devoalează suferința oprimării și a exilului. Herta Müller a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 2009. Fragment din discursul susținut de Herta Müller pe 15 martie cu ocazia invitării României ca țară oaspete la Târgul Internațional de Carte de la Leipzig ( raducere din limba germană de Corina Bernic): „Toate cântecele Adei Milea, dar absolut toate, mă fac să mă gândesc că viața, indiferent unde și cum, este un iarmaroc. Și cine oare știe dacă fiecare dintre noi își are leagănul lui sau dacă poate suntem toți legănați laolaltă de unul și același leagăn, atunci când uneori în viață ne mai fuge pământul de sub picioare. Sau poate țin ambele tipuri de leagăne de aceeași viață a tuturor? \[...\] Ada Milea a creat un gen muzical care până mai atunci nu a existat niciodată în România. Ea face poezie politică și politică poetică. Ea este un adevărat noroc pentru România, prin arta ei, dar și prin integritatea personală. Ultima este pentru România cel puțin la fel de importantă. Ea ar fi avut șanse oriunde altundeva în afara țării, dar a preferat să rămână în țară – cu granița-n raniță.” Ce v-a atras la universul textelor Hertei Müller? Cum a decurs transpunerea prozei în muzică? Care ar fi numitorul comun al textelor și cum se reflectă el în spectacol? În ce măsură credeți că se poate regăsi publicul de astăzi în lumea atât de personală a operei Hertei Müller? Cât v-ați îndepărtat, prin acest spectacol, de stilistica deja consacrată în spațiul teatral clujean? În spectacolul dumneavoastră, cuvintele devin simboluri și chiar „evadează” din textul propriu-zis. Cum ați descrie forța lor în situații-limită, precum cele trăite de autoare? Care sunt fricile pe care ați vrea să le speriați? ](https://stagereview.ro/spectacole/teatrul-national-cluj-napoca/cantece-de-speriat-frica "CÂNTECE DE SPERIAT FRICA") [ ![MAȘINIȘTII](https://stagereview.ro/storage/30206/conversions/0754_7cad5-thumb.webp) ### MAȘINIȘTII (1) , montată de Dragoș Pop în premieră națională, spune povestea unor profesioniști ai scenei, pe care însă publicul nu i-a zărit niciodată. Doi mașiniști (Sorin Misirianțu și Ovidiu Crișan), prinși în rutina precipitată de dinaintea unui spectacol, încep să se joace de-a teatrul, ajungând, pe scena fără public, să chiar facă teatru și, până la urmă, să își reevalueze în mod autentic existența, limitările și potențialul ratat. Și pentru ei, ca pentru toată lumea, arta intermediază acest proces necesar de autocunoaștere. Producția invită la o meditație pe tema raportului dintre teatru și realitate, într-un mod antrenant și plin de umor. Noi, mașiniștii, suntem în spatele scenei, dar facem parte din ea! Publicul a râs permanent, intrând în reverberație cu lecția de comedie de cea mai bună calitate, răsplătindu-i cu multe aplauze și chemări la rampă. Regizorul a mizat pe talentul celor doi actori, dar și pe factualul bine dozat, construind un spectacol memorabil, necesar („avem nevoie de mașiniști"), cu rigoarea ce-l caracterizează, cu remodelarea umorului și simțul esențial al măsurii. Ovidiu Crișan e o prezență dezinvoltă, cu mimica sa proteică, în nuanțe incredibile, cu gesturi concordante, secondat admirabil de Sorin Misirianțu, în posturi multifuncționale, versatile, construind unul din cele mai bune roluri ale sale. Piesa are și pasaje de o densitate existențialistă, cu trimiteri spre vocație, ratare, diletantism, în registru fluid de râsuʼ-plânsuʼ. Un spectacol-omagiu, de revăzut și aplaudat. O regie lejeră și un spectacol lejer, amuzant, axat pe jocul actorilor ce fac exchibiții comice la tot pasul. De aceea, șarmul actorilor e esențial. Fără el, împletirea secvențelor ar fi o simplă înșiruire de gaguri mai mult sau mai puțin reușite. Dar dezinvoltura și sprinteneala lui Sorin Misirianțu, alături de verbalismul nuanțat și grimasele ilare ale lui Ovidiu Crișan leagă și potențează discursul la cote corespunzătoare de umor popular, reconfortant. Un duo exersat, perfect asamblat. George Lungoci s-a născut în 1969 la Timișoara. Tatăl său fiind actor, și-a trăit copilăria într-o strânsă legătură cu lumea teatrului, iar în 1997 a obținut el însuși licența în actorie. A jucat pe scenele Teatrului Național din Timișoara, Teatrului Maghiar de Stat din același oraș și Teatrului Evreiesc de Stat din București. A dat glas în limba română unora dintre cele mai îndrăgite personaje de desene animate, precum Andy Anderson. Din 2001 este angajat al Televiziunii Române, colaborând, printre altele, la scrierea scenariilor pentru numeroase emisiuni și seriale. Este coscenaristul lungmetrajului , pusă în scenă de Dragoș Pop la Teatrul Național din Cluj, reprezintă debutul său dramaturgic. Ce v-a inspirat să aduceți în prim-planul piesei dumneavoastră personaje dintr-o lume predestinată să rămână invizibilă pentru spectator? Cred că există o fascinație a scenei, a lumii ascunse din jurul ei. Am „crescut" în teatru, tatăl meu a fost actor la Teatrul Național din Timișoara, și de câte ori intram în culise, copil fiind, eram copleșit de ce vedeam. Mecanisme, lumini, recuzită, decoruri, cotloane, forfota întregului personal, atmosfera plină de o anumită tensiune care se crea, totul era în sine un spectacol. Fascinant pentru oricine. Pentru că spectacolul de pe scenă e doar o parte a spectacolului. El are loc și în culise, cu contribuția esențială a întregului personal, a întregii echipe. Și da, contribuția „mașiniștilor", a lucrătorilor nevăzuți, dar devotați teatrului, este apreciabilă. in experiența dvs. în teatru, cum îi privește actorul pe oamenii din spatele scenei? Cum altfel, decât ca pe colegi! Expresia „mașinist la arlechin" nu e deloc o glumă. Ei sunt spectatorii cei mai sinceri și criticii cei mai direcți. Teatrul nu se poate face fără respect pentru colegii care fac parte din echipa unui spectacol. Pentru eroii dumneavoastră, ficțiunea și realitatea ajung, în cele din urmă, să se confunde. Cum ați experimentat, ca om de teatru și de televiziune, această întrepătrundere a realității cu arta? Face parte din „fișa postului". Ficțiunea se naște din realitate de cele mai multe ori. O poveste poate să înceapă de la un detaliu observat la un moment dat pe stradă, sau oriunde. Să observi oamenii, realitatea, înseamnă de fapt să creezi, pentru că observându-i, le atribui fără să vrei ficțiunea care se naște în mintea ta. Începi să fabulezi de fapt, pretinzând că observi. Deși aveți o vastă experiență ca scenarist, acesta este primul dvs. proiect dramaturgic. Ce v-a determinat să vă întoarceți la teatru tocmai în postura de autor? E primul proiect materializat. Mai am. Și simt că voi mai avea. Dar și o piesă de teatru e tot un scenariu. Doar că, de teatru. Cum v-a influențat experiența de actor în scrierea piesei? Evident, de acolo se trage, din experiență. Așa cum am scris în scurta descriere a piesei, ea are întâmplări prin care am trecut, pe lângă care am trecut, dar peste care n-am putut să trec. Scriind piesa, cum v-ați adaptat, ca scenarist de film și televiziune, exigențelor și particularităților artei scenice? Am trăit și lucrat în teatru și în televiziune sau film. Au multe în comun, dar au și multe zone în care se despart. Ca dovadă că e foarte greu, dacă nu imposibil să filmezi un spectacol. E ceva pe scenă care nu poate fi cuprins pe ecran. Teatrul e făcut să fie receptat în mod direct, fără intermediar (obiectivul camerei), nu are un decupaj care să-ți arate doar ce vrea regizorul să vezi. În sală, fiecare spectator face decupajul său. Se uită unde vrea, vede ce consideră că e mai interesant. Teatru și filmul construiesc emoția și povestea în feluri diferite, cu mijloace diferite, cu tehnici diferite. Și când spun tehnici, mă refer în primul rând la scris. , montată în premieră națională la Teatrul Național din Cluj-Napoca e o satiră. La adresa stereotipurilor din lumea teatrului, dar și la adresa imposturii din toate zonele societății. Pentru că există impostură cu diplomă și fără, după cum există și talent nativ sau intuiție. Nu e clar dacă personajele piesei sunt înscrise într-o zonă sau alta, așa cum nu e clară delimitarea și etichetarea pe care subiectivismul o face în receptarea și evaluarea unei creații. este și o privire în interior. O introspecție într-un moment de bilanț. Este despre eșec și succes, despre balanța fragilă care poate înclina cursul destinului. Despre decizii, șansă, regrete, luptă, resemnare și acceptare. Are întâmplări prin care am trecut, pe lângă care am trecut, dar peste care n-am trecut. „Mașiniștii este un spectacol despre oamenii nevăzuți din spatele scenei. Cine sunt? Ce gândesc? Ce simt? Care sunt dilemele, nazuințele și aspirațiile lor în destinul comun și tumultuos al făuririi unui spectacol? Oameni impregnati de teatru, cu sensibilitățile decantate si busola precisă asupra valorii estetice, rafinați de sutele de spectacole din care au făcut, trup și suflet, parte. Acest spectacol își propune să sondeze, să reflecte și, nu în ultimul rând, să omagieze figura omului care face posibilă magia.”](https://stagereview.ro/spectacole/teatrul-national-cluj-napoca/masinistii "MAȘINIȘTII") [![MINUNATA LUME NOUA A DOMNULUI HARPAGON](https://stagereview.ro/storage/1680/conversions/0772_1187f-thumb.webp) ### MINUNATA LUME NOUA A DOMNULUI HARPAGON Comedie, Dramă (1) În Minunata lume nouă a domnului Harpagon de Michele Santeramo, faimosul personaj din Avarul lui Molière se emancipează de sub tirania primului său autor și își croiește un nou destin printre noi, spectatorii, pe care ne ia drept complici și confidenți. După trauma de a-i fi fost furat cufărul cu bani spre sfârșitul comediei care l-a consacrat în urmă cu trei secole, acesta își reconsideră modelul de afaceri, devenind, dintr-un cămătar meschin, un capitalist rapace.](https://stagereview.ro/spectacole/teatrul-national-cluj-napoca/minunata-lume-noua-a-domnului-harpagon "MINUNATA LUME NOUA A DOMNULUI HARPAGON") [![SCHINDLER](https://stagereview.ro/storage/1814/conversions/0767_0e7e2-thumb.webp) ### SCHINDLER Comedie (1) Schindler, intitulat astfel după numele rezonant al unei companii producătoare de lifturi, este un spectacol despre tensiunile care se nasc din coliziunea unor lumi fundamental diferite. Cu umorul său distinctiv, Dragoș Pop, din dubla postură de autor și regizor, creează o comedie despre întâlnirea conjuncturală a două personalități la prima vedere incompatibile, pe care claustrarea într-un lift blocat le forțează să își dispute dominația intelectuală și chiar să negocieze un compromis intergenerațional. Alex Rădescu (Ovidiu Crișan) este un profesor universitar și critic literar septuagenar, care își afișează cu aplomb erudiția, având uneori derapaje lubrice în interacțiunea cu tânăra impresară Ramona Berciu (Romina Merei), o femeie a cărei superficialitate mondenă alternează cu o pretinsă admirație față de interlocutorul mai vârstnic. În mod (deliberat) ironic, dialogul inteligent deconstruiește ludic iluziile contemporane legate de inteligență, desfășurându-se asemenea unui act de prestidigitație intelectuală. Aparențele sunt succesiv dinamitate, într-un ritm accelerat, adesea deconcertant, asigurând imprevizibilitatea deznodământului. Cei doi interpreți explorează printr-un joc comic-sofisticat contrastul dintre protagoniști, rezultatul fiind un spectacol antrenant, care pledează pentru acel tip de umor subtil, stratificat, capabil să suscite o receptare critică și introspectivă.](https://stagereview.ro/spectacole/teatrul-national-cluj-napoca/schindler "SCHINDLER") [![20 DE ANI IN SIBERIA](https://stagereview.ro/storage/1849/conversions/0768_4efe4-thumb.webp) ### 20 DE ANI IN SIBERIA Dramă, Memorialistică (1) Spectacol-mărturie inspirat din jurnalul Aniței Cudla, o femeie simplă din Bucovina de Nord, deportată 20 de ani în Siberia împreună cu cei trei fii mici, după ce regiunea a fost ocupată de Uniunea Sovietică în 1940. Povestea surprinde suferințele, înfometarea, bolile și munca forțată într-un mediu extrem, dar și forța interioară a unei mame care reușește să-și crească copiii și să se întoarcă pe plaiurile natale în 1961. Piesa este o actualizare necesară în conștiința publică a martiriului îndurat de populația românească din Bucovina de Nord sub regimul stalinist\[2\]. ](https://stagereview.ro/spectacole/teatrul-national-cluj-napoca/20-de-ani-in-siberia "20 DE ANI IN SIBERIA") [ ![SLUJITORII FRUMUSETII](https://stagereview.ro/storage/1850/conversions/0765_8aaf1-thumb.webp) ### SLUJITORII FRUMUSETII Dramă, Teatru, Ritual, Spiritualitate (1) Spectacolul „Slujitorii Frumuseții” este o călătorie în misterele cunoașterii de sine, inspirată de poemul hindus Bhagavad Gita, parte a epopeii Mahabharata. Într-o lume secată de sacralitate, spectacolul explorează căutarea sacralității pierdute prin energia a șapte interpreți care declamă monologuri, cântă, mimează, dansează și exprimă conflicte interioare, într-un limbaj corporal esențial și o prestație ce tinde spre formula actorului total. Regia este semnată de Çağlar Yiğitoğulları, iar spectacolul combină elemente ritualice și revelații spirituale într-un discurs scenic hieratic.](https://stagereview.ro/spectacole/teatrul-national-cluj-napoca/slujitorii-frumusetii "SLUJITORII FRUMUSETII") [![AM BOMBARDAT NEW HAVEN](https://stagereview.ro/storage/2588/conversions/0766_b6a48-thumb.webp) ### AM BOMBARDAT NEW HAVEN Dramă, Metateatru, Anti Război (1) Bazat pe eterna simbioză dintre artă și viață, textul lui Heller reprezintă o demonstrație a forței teatrului în confruntarea deseori traumatică cu realitatea. O echipă de actori pregătește un spectacol generic despre război, iar frenezia lor performativă se amplifică treptat până ce ficțiunea asaltează și ultima redută a lumii concrete, care la rândul ei luptă pentru a-și restabili dominația asupra scenei. Ținuți din scurt de prezența intransigentă a Maiorului, prin intermedierea ezitantului Căpitan Starkey, toți actorii din escadrilă știu că le va veni rândul să piloteze avioane kamikaze peste orașe selectate aleatoriu, ce trebuie distruse din motive neștiute, dictate de legile enigmatice ale războiului. Ordinea și disciplina sunt însă dinamitate de Sergentul Henderson, care pur și simplu refuză să-și mai joace sacrificiul, după dispariția aparent reală a unui coleg de distribuție. Regizorul László Bocsárdi explorează ambivalența actului teatral, expunându-ne fragilitatea condiției de spectator, nu numai în raport cu ficțiunea scenică, ci mai ales cu prezentul de lângă noi, de care am învățat să ne detașăm „ca la teatru”. Într-o montare dinamică, plină de umor negru, povestea actorilor pierduți în rolurile de soldați ne responsabilizează ca public al unei istorii care ne asediază.](https://stagereview.ro/spectacole/teatrul-national-cluj-napoca/am-bombardat-new-haven "AM BOMBARDAT NEW HAVEN") [![ÎNGER ȘI DEMON](https://stagereview.ro/storage/30203/conversions/0760_609d6-thumb.webp) ### ÎNGER ȘI DEMON (1) după poezii de Mihai Eminescu și Veronica Micle regia, scenografia şi selecţia muzicală: Departe de a fi un simplu recital poetic omagial, Emanuel Petran operează cu dramatizarea lirismului, forfecând și combinând prin texte, imaginând dialoguri, astfel că spectacolul primește aspectul unei piese de teatru cu personaje reale și fantastice, desprinse din imaginarul poetic eminescian. Alegerea fragmentelor nu se oprește la Eminescu. Sunt introduse în colaj și versuri din creația Veronicăi Micle, fapt pentru care este invitată în scenă Angelica Nicoară spre a întruchipa virtuale ipostazieri ale „îngerului" și „demonului" feminin, himere ale visului și ale iubirii. În acest spațiu modest se duce tot zbuciumul creatorului care reușește în câteva episoade să evadeze, devenind poetul lovit de săgeata zeiței Diana, întruchipată de actrița Angelica Nicoară. Totodată, iubirea îl aduce lângă femeia iubită, Veronica Micle, care e când înger, când demon. Cu toate zbaterile sale legate de lume, de semeni, cu toate sentimentele contradictorii trăite, cu toate ideile și frâmântările așternute pe hârtie, creatorul de geniul se stinge singur în sărăcie. Este de remarcat îndrăzneala cu care tratează regizorul Emanuel Petran plasarea în timp a piesei, respectiv în ajunul Crăciunului, o sărbătoare însemnată a creștinătății. Cu același curaj creativ tratează regizorul finalul piesei. Poetul moare singur, nu are alături căldura unei ființe omenești, însă este petrecut în viața de dincolo de către figura Fecioarei Maria. Obișnuiți cu piese adaptate concepțiilor moderniste, progresiste regizorul Emanuel Petran face un salt imens întocându-ne cu fața spre spiritualitatea poporului român, în fapt spre esența lui, așa precum și poetul Mihai Eminescu s-a manifestat în capodoperele sale. Actorul Emanuel Petran l-a însuflețit pe scândura scenei pe poetul Mihai Eminescu a fost una dintre principalele teme ale romanticilor, deci și a lui Mihai Eminescu. În vis totul devine posibil. Iar după ce totul devine posibil, cei inspirați, asemenea lui Eminescu, pot pătrunde prin spiritul lor necunoscutul lăsat de Creator muritorilor de rând. Prin vis, necunoscutul devine accesibil visătorilor și, ulterior, se transformă în posibil. Marii visători ai umanității au fost cei care au schimbat lumea, fiindcă au descoperit visând căi care păreau imposibile. Nu întâmplător, într-o formă poetică extrem de vie și de sugestivă, Eminescu ne vorbește în poezia La steaua, publicată în 1886, despre teoria relativității, teorie pe care Einstein avea să o descopere matematic în 1916, deci la 30 de ani. Marii visători descoperă legile imuabile ale Creatorului, chiar dacă mijloacele lor de cunoaștere sunt diferite, arătându-ne prin descoperirile lor că Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. Ei rămân in istorie și în memoria noastră ca fiind cei care au îndrăznit să viseze descoperind Adevărul, atunci când acesta era negat, fiindcă nimeni nu putea să îl vadă sau nu se dorea să fie văzut. Spectacolul Înger și demon, gândit de către mine pe textele lui Mihai Eminescu și ale Veronicăi Micle, este un omagiu adus celui care a îndrăznit să viseze, atunci când nu era voie să visezi. Visele lui au devenit sufletul nostru și ne-au învățat și pe noi să visăm în continuare. Visând, vom întâlni și noi Adevărul, acum, când, din nou, este rău să visezi.” (Emanuel Petran)](https://stagereview.ro/spectacole/teatrul-national-cluj-napoca/inger-si-demon "ÎNGER ȘI DEMON") [![ZIUA PORȚILOR DESCHISE - EDIȚIA A XVI-A](https://stagereview.ro/storage/30233/conversions/nophoto_prg-thumb.webp) ### ZIUA PORȚILOR DESCHISE - EDIȚIA A XVI-A Deschidem din nou porțile teatrului pentru o zi de explorare, joacă și timp petrecut împreună!](https://stagereview.ro/spectacole/teatrul-national-cluj-napoca/ziua-portilor-deschise-editia-a-xvi-a "ZIUA PORȚILOR DESCHISE - EDIȚIA A XVI-A") [![REGELE CERB](https://stagereview.ro/storage/30217/conversions/0764_981b1-thumb.webp) ### REGELE CERB CIGOLOTTI, povestitor în piața publică, va spune prologul reprezentației: DERAMO, rege în Serendippo, îndrăgostit de Angela: PANTALONE, al doilea ministru al lui Deramo: TARTAGLIA, primul ministru și secretarul intim al lui Deramo, îndrăgostit de Angela: CLARICE, fiica lui Tartaglia, îndrăgostită de Leandro: SMERALDINA, sora lui Brighella: TRUFFALDINO, păsărar, îndrăgostit de Smeraldina: Soldați, Vânători, Cetățeni, doi Cerbi, Ursul: și al tradiției interpretative italienești, Carlo Gozzi a integrat mecanismele, tipologiile și structura acestei forme de teatru în operele sale dramatice, popularizându-le astfel din nou într-o perioadă de efervescență inovatoare, începută la mijlocul secolului al XVIII-lea. Succesul autorului s-a datorat în principal pieselor cu subiecte fantastice pe care le-a definit ca basme teatrale. , o pledoarie pentru dragostea pură, necondiționată, se numără printre cele mai fermecătoare scrieri ale sale, conducând intriga supranaturală spre un mesaj plin de candoare despre triumful binelui și al dreptății. Regele Deramo se află într-o căutare disperată a iubirii adevărate, ajutat de o mașinărie care dezvăluie intențiile ascunse din inimile femeilor. După ce testează toate tinerele din Serendippo, ținutul pe care îl guvernează, o alege pe Angela, fiica credinciosului ministru Pantalone, pe care o iubește însă și un alt demnitar al monarhului, perfidul Tartaglia. Fiind un sforar uns cu toate alifiile și mânat de patima răzbunării, acesta din urmă se folosește de un al doilea secret magic al lui Deramo pentru a-i fura identitatea și a-i uzurpa tronul. Regele urgisit, captiv în trup de animal, trebuie să îl demaște pe trădător cu ajutorul acelorași forțe mistice care l-au adus în impas. Tudor Lucanu recreează această lume miraculoasă în ritmul trepidant al , amintind de simplitatea reconfortantă a poveștilor din copilărie, dar și de pofta de joacă aparent inepuizabilă pe care acestea ne-o inspirau odinioară. Dincolo de măștile lor convenționale, personajele întrupează valori eterne, argumentând astfel importanța ingenuității în lupta cu răul. Decorul multifuncțional și costumele în tonuri pământii ne atrag într-un spațiu guvernat de energii primordiale, readucând arta teatrului pe traiectoria marilor sărbători publice și a riturilor păgâne de pe care s-a lansat în forma sa originară. Basmul teatral al lui Carlo Gozzi (tradus de N. Al. Toscani) cunoaște, în lectura regizorului, o rafinată evocare a atmosferei vivante din commedia dell'arte, mișcare teatrală de mare anvergură în arta spectacolului european. Așadar, Tudor Lucanu deschide o pagină din istoria teatrului italian, absolut relevantă și reprezentativă pentru perioada când Carlo Goldoni (novatorul) se duela în idei și convingeri cu Carlo Gozzi (tradiționalistul). \[...\] Au venit artiștii, acrobații, paiațele, saltimbancii! A venit veselia în târg. Și artiștii își pun măștile și se pun pe treabă. Ca odinioară. \[...\] Mișcare și acrobații, rostogoliri, căderi, ridicări și înălțări ce pun la grele încercări actorii. Cu totul remarcabile au fost costumelerealizate de Zsófia Gábor. Nu în culori țipătoare, carnavalești, cum îndeobște sunt îmbrăcați actorii din commedia dell'arte, ci în bej uniform, pânze înzorzonate cu aplicații și croieli fanteziste, decupate din vechi ilustrate cu paiațe și comedianți. Și din acest punct de vedere montarea lui Tudor Lucanu respectă încadrarea în epocă, o redescoperă. Dialogurile au ritm clovnesc, gesturile actorilor amintesc de marionete. Mi se pare o mare performanță a actorilor să treacă la acest „mecanism" interpretativ. Joacă impecabil Matei Rotaru, Cosmin Stănilă, Cecilia Lucanu-Donat, Cătălin Codreanu, Miron Maxim, Romina Merei, Ruslan Bârlea, Radu Lărgeanu, Adriana Băilescu. Toți se metamorfozează parcă într-o versatilitate de zile mari. L-aș menționa în special pe Miron Maxim, într-un personaj masiv, adesea shakespearian. Pur și simplu face aici un rol care îl propulsează pe mari culmi artistice. Spectacolul validează valoarea Naționalului din Cluj. O premieră curativă, cu catharsis clasic, limpede, atât de necesar într-un secol al nesiguranței. Ansamblul interpreților funcționează în logica și rigoarea mizanscenei, momentele corale le susțin pe cele individuale și de duet (cele mai multe). Întregul e concentrat pe poveste și actor, povestea se desface sincron cu căruța care devine pădurea, închisoarea, cabinetul lui Deramo, regele Serendippoului, ori alte odăi ale palatului. E remarcabilă coregrafia bețelor de bambus, ca-n jocurile orientale Mikado, precisă ca determinare localizantă, dar concomitent imaginativă. Aparteurile din textul lui Gozzi sunt marcate de lumină, elementele orientale se simt și în ecleraj, în mișcare și sonorități. Costumele Zsofiei Gabor părăsesc conceptual tiparele Commediei dell'Arte, sunt aparent simple ca piese de vestimentație, într-o cromatică neutră, culori patinate, anunțând declarativ că întâmplările acestea sunt de fapt teme culturale care circulă în geografii îndepărtate. Simetria perfectă e delimitată de Prolog și Epilog, scenele sunt egale ca ritmare da capo al fine. Regele cerb reiterează forța poveștilor, e un îndemn la refugiul temporar în visare, la complicitatea actor-spectator. Ce-am făcut la Întâlnirile Internaționale de la Cluj Cu o scenografie foarte mobilă, în care lumina joacă rol primordial, pune în evidență memoria scenică a actorilor, care se mișcă foarte mult, intră și ies în spațiu din mai toate locurile posibile, relațiile dintre ei se construiesc cu viteze uluitoare pe alocuri, astfel încât nu există timpi morți. Peste toate, jocul cu uriașele bețe de bambus, care capătă multiple funcții, dar nu și-o pierd deloc pe cea muzicală. O palmă sonoră dată celor care cred că teatrul politic înseamnă documentar(e) fără pic de artă, este protestul artistic al unui regizor aflat la vârsta maturității profesionale. Îi doresc viață lungă acestui spectacol, pentru că merită! Personalitate fascinantă a vremii sale, Carlo Gozzi a avut un destin literar contradictoriu și neașteptat. Deși s-a bucurat de succes în timpul vieții, locul pe care îl ocupă în istoria literaturii universale este asigurat mai degrabă de cei pe care i-a influențat postum, piesele sale, în sine, fiind rar jucate. A fost dintotdeauna un apărător al tradiției în literatură și un conservator declarat, însă memoria posterității l-a înregistrat ca sursă de inspirație pentru romanticii germani și chiar, secole mai târziu, pentru artiști de avangardă. Dotat cu un spirit polemic necruțător, a triumfat împotriva reformatorului Carlo Goldoni, într-atât încât acesta, decepționat de gustul publicului contemporan, a ales calea exilului; totuși, peste timp, Gozzi a rămas în umbra rivalului său. S-a născut la Veneția, în anul 1720, fiind, până la moarte, legat fizic și spiritual de Republica Serenissima și, mai ales, de viața ei cultural-artistică. Provenea dintr-un neam de nobili scăpătați, așa că și-a petrecut tinerețea prins între orgoliul respectabilității familiale și o realitate financiară împovărătoare. A primit de timpuriu o educație umanistă temeinică, deși diminuarea constantă a averii părinților l-a împiedicat să-și desăvârșească studiile. Asemenea fratelui său mai mare, Gasparo, și-a cultivat pasiunea pentru literatură și, în special, pentru marii scriitori din panteonul italienesc, promovând aproape fanatic așa-zisa „italiană purificată", o versiune literară a limbii, pe care puriștii de tipul lui Gozzi doreau să o păstreze într-o formă deja configurată de iluștrii lor înaintași. Constrâns de o degradare accelerată a situației materiale a părinților săi, pe care o punea pe seama „cheltuielilor disproporționate față de venituri", multelor „odrasle", precum și a unor „litigii pasive" , tânărul literat a cochetat timp de câțiva ani cu o carieră militară, care nu i s-a potrivit însă deloc. După trei ani de stagiu în Dalmația, s-a întors la Veneția, într-o casă tot mai măcinată de sărăcie, tensiuni și, după decesul tatălui, de conflicte intrafamiliale. În cele din urmă, dezacordurile din familie au ajuns la proporții ce frizau ridicolul, culminând cu momentul în care Gasparo și-a satirizat frații într-o scenă răutăcioasă interpolată în comedia , pe care o reprezenta pe scena teatrului său cvasi-falimentar. Sub presiunea unor asemenea necazuri personale și a tot mai pronunțatelor greutăți de natură financiară, Carlo Gozzi s-a îmbolnăvit de tuberculoză, trezindu-se deci la un pas de moarte. Totuși, a înfrânt boala și, după acest episod dramatic, s-a dedicat cu și mai multă ardoare pasiunii pentru literatură. În aceeași perioadă, vocația sa de polemist și-a găsit împlinirea într-un climat cultural dominat de lupte de idei între conservatori și progresiști. În timpul lungii lui convalescențe, prietenii îl vizitau pentru a se amuza împreună pe seama „sonetelor burlești, moderat satirice" , pe care le compunea împotriva unor autori adepți ai inovațiilor literare, precum Pietro Chiari și Carlo Goldoni. Acestora din urmă, și altora ca ei, le reproșa coruperea limbii italiene, dezicerea de modelul înaintașilor, precum și pervertirea tinerilor, pe care i-ar fi îndepărtat de „calea adevăratei poezii culte și de la prețioasa simplitate, încurajându-i să lovească tot ceea ce în secolele trecute a fost venerat." În anii 1740, mânați de spiritul acestui clasicism combativ, Gozzi și tovarășii săi, în rândul cărora se regăsea și Gasparo, au pus, mai în glumă, mai în serios, bazele unei societăți de literați veseli, dar rigizi în privința poziției lor conservatoare, numită . Din acest moment, activitatea literară a lui Carlo Gozzi, care primise numele academic „Solitarul" , a devenit mai organizată, ambiția sa concentrându-se pe apărarea în fața „deviațiilor" realiste ale unor dramaturgi ca Goldoni. La mijlocul secolului al XVIII-lea, Veneția era un creuzet al energiilor artistice, un veritabil debușeu pentru creații literare inedite, ba chiar exotice, mai mult sau mai puțin reușite. În acest context, Goldoni și abatele Chiari se bucurau de o tot mai efervescentă popularitate, numărându-se printre cei mai prolifici autori dramatici prezenți pe scenele venețiene. Gozzi însă îi considera „două genii ale inculturii" și întruparea spiritului decadent care polua societatea acelor vremuri. Prin urmare, dorind să le ofere tovarășilor academicieni un prilej de distracție, a compus un opuscul satiric, intitulat , prin care denunța în stilul său comic abuzurile lingvistice ale autorilor contemporani. Broșura, ce inițial circulase în manuscris doar în cercurile prietenilor Academiei, a fost tipărită printr-un concurs de împrejurări și a ajuns în mâinile lui Goldoni, care a găsit de cuviință să răspundă printr-o diatribă proprie. Astfel, s-a declanșat o serie de confruntări publice de mare răsunet, ce a culminat cu decizia lui Gozzi de a le aplica lovitura finală rivalilor săi, exersându-și totodată propriul talent literar. Așa a luat naștere primul său basm teatral, , prin a cărui creație își propunea să demonstreze că gusturile publicului nu sunt garantul absolut al calității operei și că el însuși poate obține un succes mai răsunător decât al autorilor la modă cu o poveste simplă, pe care bunicile le-o spun nepoților. Și-a încredințat deci scenariul trupei de actori ai lui Sacchi, care avea să-i pună în scenă, de-a lungul anilor, și celelalte feerii. Reușita spectacolului a depășit însă cu mult ambițiile inițiale ale lui Gozzi, dar și așteptările adversarilor săi, a căror popularitate a fost pulverizată de acest curios triumf. Folosindu-se, așadar, de tipologiile și mecanismele pentru a introduce motive alegorice, nuanțe parodice și concluzii moralizatoare, autorul a reușit să consacre un gen nesperat de fecund din punct de vedere tematic și teatral, care a cucerit imediat publicul venețian. Următoarele sale piese s-au bucurat de aplauze chiar mai entuziaste, ceea ce l-a determinat să continue colaborarea cu actorii lui Sacchi, și ei beneficiari ai revitalizării interesului pentru . În total, Gozzi a scris zece astfel de basme teatrale, printre care , găsindu-și inspirația în folclorul european și oriental. De-a lungul următorilor ani, dramaturgul a devenit o prezență constantă în peisajul teatrului venețian, amploarea succesului său expunându-l și la teribilele colportări și cancanuri specifice acestei lumi pitorești. Prietenia sa cu actrița Teodora Ricci, căreia îi devenise un soi de protector, adesea fără voie, precum și deteriorarea ulterioară a acestei relații au dus la un scandal în care l-a avut ca antagonist pe omul politic Pier Antonio Gratarol, amantul artistei. Conform memoriilor lui Gozzi (pe care le-a scris tocmai pentru a face lumină în această complicată speță), femeia și-a convins țiitorul și, pe lângă el, întreaga Veneție că fostul său patron l-ar fi satirizat violent în comedia . Deși Gozzi nu avusese nici pe departe această intenție, Sacchi, mulțumit de larma pe care o stârnise mult-anticipata premieră, a distribuit în rolul suspect un actor care semăna întocmai cu Gratarol, transformând astfel bârfele într-o certitudine. Autorul s-a trezit deci în mijlocul unei situații scăpate de sub control. Deși batjocura publică la care era supus politicianul își avea sursa, mai degrabă, în antipatia concetățenilor și a membrilor Senatului, acesta și-a pus întregul declin pe seama infamei piese, Gozzi devenind, în mentalul colectiv, responsabil pentru fuga din Republică a dușmanului său. Deși își datorase notorietatea cuceritoarelor basme teatrale, Gozzi și-a petrecut mare parte din carieră încercând, fără succes, să se reinventeze, convins că feeriile care luaseră cu asalt scenele venețiene și-au epuizat potențialul dramatic. A scris numeroase tragicomedii și adaptări ale unor piese spaniole, însă nu a mai cunoscut niciodată entuziasmul fără echivoc al spectatorilor. După moartea sa din anul 1806, scrierile i-au fost multă vreme neglijate în ținuturile natale. Cu toate acestea, renumele i s-a răspândit în spațiul european datorită entuziasmului pe care basmele l-au trezit în rândul altor autori. , de pildă, a avut parte de numeroase rescrieri și traduceri, versiunea lui Schiller inspirând faimoasa operă a lui Puccini. De asemenea, basmele lui Gozzi au inspirat demersurile artistice reformatoare ale unor creatori de teatru precum Meyerhold și Vahtangov. Astăzi, Goldoni a fost pe deplin reabilitat, însă spectrul lui Gozzi rămâne și el prezent în canonul literaturii universale. Totuși, este greu de crezut că acesta din urmă ar fi putut anticipa, în timpul vieții sale altminteri înțesate de asemenea ironii, că numele său va fi asociat în cele din urmă cu producții care au inovat teatrul universal. , Editura Univers, București, 1987, p. 27 , al treilea basm teatral semnat de autorul venețian Carlo Gozzi, a fost scris și montat pentru prima dată în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, după succesul fulminant al pieselor . La fel ca celelalte scrieri ale dramaturgului, și aceasta a fost pusă în scenă de trupa lui Sacchi, actor devenit faimos în întreaga Venție pentru interpretarea personajului de Truffaldino. Cu o componentă satirică mult redusă în comparație cu scrierile precedente, și motive alegorice din poveștile copilăriei pentru recalibrarea valorilor tradiționale. Gozzi însuși mărturisea, în autobiografia , că textul a suscitat un mare entuziasm printre spectatori, care i-au intuit valențe la care nici el nu se gândise inițial, fiind aclamat ca „o oglindă morală alegorică". Adversarii autorului, stârniți de succesul acestuia, au încercat să justifice noul triumf prin atracția suscitată de aspectele fantastice din text, ceea ce l-a determinat pe Gozzi să reducă aceste elemente în următoarele sale basme teatrale, Fermecătoarea poveste a regelui Deramo, transformat în cerb după ce perfidul ministru Tartaglia îl păcălește să îi dezvăluie un secret magic prin care sufletele își pot schimba trupul, a fost adaptată cinematografic în 1969 de regizorul sovietic Pavel Arsenov. , Editura Univers,1987, București, p. 142 Dialog cu Tudor Lucanu, regizorul spectacolului M-a atras ideea teatrului care spune o poveste, iar este o poveste, un basm teatral. Acesta a fost primul gând. Aparent, această poveste nu are o legătură acută cu realitatea imediată a zilelor noastre, sau cu temele sociale dezbătute asiduu de noii creatori de teatru care sunt la modă astăzi, dar este un basm teatral care, folosind mijloace teatrale codificate, poate ajunge la spectatori și poate să trezească în ei o emoție, o învățătură sau, poate, doar buna dispoziție. Este un basm teatral, o poveste în care există o combinație foarte interesantă de lumi. Pe de-o parte, este lumea venețiană, de C iar de cealaltă parte este lumea orientală, pentru că acțiunea piesei este plasată în ținutul Serendippo-ului, Serendip fiind denumirea persană a insulei Sri Lanka. Interesantă este și apropierea dintre teatrul italian al secolelor XVI-XVII, și revitalizat de Gozzi în secolul al XVIII-lea, și teatrul un tip de teatru popular singalez, un teatru de măști cu caractere foarte clare și recognoscibile. Mi s-a părut foarte frumoasă această împletire între cele două lumi și cele două tipuri de teatru. Gozzi, aducând personajele de C în această zonă orientală, a oferit încă un strat de explorat și de exploatat. Un alt motiv pentru care am ales este un basm ce vorbește despre impostură - o temă care mă interesează. Cu acest spectacol vreau să deschid o discuție despre impostura aceluia care, având o ambiție mult prea mare, încearcă să ajungă ceea ce nu va fi niciodată. Desigur, impostura o găsim, dacă e să facem o analogie cu zilele noastre, cam peste tot, în toate domeniile (în politică, în mediul academic sau chiar cel cultural), dar nu mi-am dorit un spectacol care să arate cu degetul. Fiind vorba, cum spuneai, de un basm teatral, de o poveste, cărui tip de public se adresează spectacolul? Cred că putem vorbi despre un spectacol cu o audiență generală. Și copiii se pot bucura de el, dar este și pentru publicul adult. Chiar am plecat cu gândul acesta, să facem un spectacol pentru toată familia. Apropo de acest gând inițial, ce crezi că așteaptă spectatorul tânăr de astăzi de la teatru? Ce atrage această categorie de public spre sala de spectacol? Revenind la Gozzi, făceai referire mai devreme la încercarea lui de a revitaliza C Da, de altfel de aici a pornit toată disputa lui cu Goldoni și cu Chiari. Gozzi era împotriva reformei în teatru. El provenea dintr-o familie aristocrată și avea o privire mai conservatoare asupra vieții și asupra artei. Din punctul ăsta de vedere, dacă e să mă analizez puțin, și eu sunt într-o zonă mai conservatoare. Nu merg pe stradă să îmi aleg un subiect pe care să îl aduc în teatru și să vorbesc numai despre el. Cred că temele majore se regăsesc și în trecut. Și basmele românești, de exemplu, sunt povestite și repovestite și își schimbă forma de la un secol la altul. Evoluția este bine-venită și sunt de acord cu ea, dar temele mari rămân, există în continuare. Și cred că ne putem agăța de ele, putem să le redescoperim, nu neapărat pentru a fi conservate, nu pentru a face un muzeu, ci pentru că asta ne face umani până la urmă, faptul că rămânem la fel în unele privințe. Avem aceleași ambiții, aceleași probleme, deci de ce să nu discutăm despre ele folosindu-ne de textele de atunci? În ce crezi, așadar, că mai constă astăzi farmecul C Nu știu, pentru că ceea ce a ajuns la noi astăzi nu e aceeași C de atunci. Noi am citit despre ea, unii dintre noi am studiat-o în facultate, dar, de fapt, folosim anumite principii de construcție ale actului teatral care provin din acestă zonă. Deci nu cred că ce am făcut eu e un spectacol de C , ci am folosit anumite elemente, cum ar fi masca. Însă nici aceasta nu aparține doar de C există și alte forme de spectacol care folosesc măști și din care ne-am inspirat. Însă, oricum, masca îți impune un anumit tip de vorbire, de construcție a rolului. Am preluat și structura de construcție a comediei, care are o anumită matematică, din care se pot naște scene foarte interesante, dar nu e C Da, pentru că el dădea alte valori anumitor caractere. Dar Măștile își păstrau totuși caracterul, ceea ce la noi nu se mai întâmplă în aceeași măsură. Dacă, la Gozzi, Tartaglia își păstra bâlbâiala, noi am renunțat la ea, pentru că nu mi s-a părut absolut necesară. Pantalone, la fel, avea anumite caracteristici. Dar și el... poate să fie zgârcitul, avarul, sau poate să fie un bătrân neputincios. Sau un bătrân care își joacă neputința. Deci mai poți jongla cu anumite caracteristici ale măștii. Și orice mască trebuie să aibă o contra-mască. De exemplu, trebuie să existe și un moment în care bătrânelul neputincios e fericit și începe să sară pe pereți sau să danseze, după care revine la starea inițială. Tot timpul există contrastul acesta al măștii. În C , Amorezii nu purtau măști. La noi, în schimb, toată lumea le poartă, și acest fapt se întîmplă și dintr-o necesitate a textului, dar și pentru că, în spectacolul nostru, masca s-a transformat treptat într-un simbol al personajului. De aceea, moartea unui caracter pe scenă se traduce la noi prin scoaterea măștii. În momentul în care masca este scoasă de pe față, ea e moartă, nu mai trăiește, acesta fiind un semn important cu care lucrăm în spectacol. Apropo de formele pure ale acestui tip de teatru, ce rol joacă improvizația în spectacolul vostru? Și la Gozzi sunt scene în care există doar canavaua, în care doar se povestește ce se întâmplă. Deci, și el îi dădea mână liberă actorului, îi dădea libertatea să își facă numărul, să improvizeze, să facă acelea, să scoată din sertărașe tot ce are mai bun ca să atragă publicul. Noi ne-am folosit de lucrul ăsta. Le-am dat libertatea lui Matei, care îl joacă pe Truffaldino, și celor care au scenă cu el (Adrianei, lui Radu și lui Ruslan), să improvizeze textul, să îl scrie. Mai e un lucru legat de C Cum s-au adaptat actorii la jocul cu măști? Destul de ușor, pentru că marea lor majoritate au făcut studiu de mască în facultate. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care am ales să fac textul cu măști. Știam că ei au deja cunoștințe legate de acest tip de lucru și că nu o să plecăm de la zero, pentru că atunci am mai fi avut nevoie de cel puțin încă două luni de repetiții numai ca să studiem măștile. Dar ei aveau deja cunoștințele astea și doar le-au pus în aplicare, deci nu a fost ceva foarte, foarte complicat. Și cred că acesta este, de fapt, atu-ul Clujului, pentru că actorii care termină aici fac un semestru întreg numai studiu de mască, ceea ce e important, cred eu, pentru ei. Studentul actor trebuie să înțeleagă diferența asta între el și rolul pe care îl joacă. Iar masca te ajută să faci această diferență. Vorbeai mai devreme de contopirea, în spectacol, a două culturi și tradiții teatrale. Lumile acestea sunt însă destul de pestrițe, cel puțin în imaginarul nostru, pe când voi ați optat pentru o stilistică mai degrabă simplă, fără stridențe. Cum ați ajuns la această formulă estetică? Ea pare simplă, dar e plină de amănunte. De exemplu, costumele par simple, însă, dacă te uiți cu atenție, nu sunt deloc așa. Sunt din aceleași materiale, din aceeași zonă cromatică, dar există detalii care individualizează foarte bine fiecare personaj. Iar Zsófi (Zsófia Gábor, n.n.) a lucrat foarte în amănunt elementele acestea. Sigur, nu sunt colorate ca un curcubeu, dar detaliile croiului, felul cum e lucrată o mânecă sau cum e făcut un pliu, dau o anumită ritmicitate vizuală. Și decorul pare foarte simplu - o scenă mobilă, care se împachetează și despachetează, creând anumite spații. Dar, de fapt, totul e foarte dinamic, chiar dacă pare simplu. Prin transformările care se petrec pe scenă, capătă această dinamicitate, acest ritm divers al scenelor. Și lumea singaleză e o lume pestriță, cu multe culori. Însă noi am încercat să ducem lucrurile către o zonă mai esențializată. De altfel, și masca esențializează caracterul, fiindcă redă o anumită trăsătură, pe cea dominantă. Toate acestea s-au reflectat și în decor, și în costume. Coloratura vine din altceva. Cred că există o tendință a zilelor noastre de a pune multă culoare pentru a atrage, însă barocul acesta al mijloacelor nu ajută întotdeauna actul teatral. Am perceput în spectacol și o trimitere la dimensiunea ritualică a teatrului. Cum ați gândit acest aspect? Povestea în sine include elemente de magie, de vrajă, de supranatural, deci are valența asta ritualică. Și în Sri Lanka există anumite dansuri tradiționale și jocuri de mască din această zonă. De exemplu, au cele 18 -uri, cu 18 măști, fiecare reprezentând câte o boală, într-un dans al exorcizării. Deci există lucruri care se pot asemăna cu ce facem noi în spectacol. Nu vreau să vând finalul, dar avem acolo masca păsării, care face trimitere tot la teatrul singalez, dar mai degrabă în zona măștilor Raksha, care sunt măști de demoni. Așa că sunt multe detalii care ne-au inspirat. Și partea sonoră este realizată cu niște instrumente tradiționale din Sri Lanka, sunt niște sunete specifice de la ei care se potrivesc foarte bine cu ce am construit noi pe scenă. Deci elementul acesta sonor, de atmosferă, e o combinație de instrumente singaleze și de sunete produse de actori. Ne-am jucat și cu ideea de teatru în teatru. Există mereu diferența între actorul care e în afara piesei, care ajută la crearea spectacolului, și actorul de pe scenă, care poartă mască. Și masca prinde viață.](https://stagereview.ro/spectacole/teatrul-national-cluj-napoca/regele-cerb "REGELE CERB") [Ștefan Dogaru](https://stagereview.ro/spectacole?actori=stefan-dogaru) [Elena Ivanca](https://stagereview.ro/spectacole?actori=elena-ivanca) [Radu Lărgeanu](https://stagereview.ro/spectacole?actori=radu-largeanu) [Diana Buluga](https://stagereview.ro/spectacole?actori=diana-buluga) [Ramona Dumitrean](https://stagereview.ro/spectacole?actori=ramona-dumitrean) [Ionuț Caras](https://stagereview.ro/spectacole?actori=ionut-caras) [Irina Wintze](https://stagereview.ro/spectacole?actori=irina-wintze) [Cătălin Herlo](https://stagereview.ro/spectacole?actori=catalin-herlo) [Cecilia Lucanu-Donat](https://stagereview.ro/spectacole?actori=cecilia-lucanu-donat) [Cosmin Stănilă](https://stagereview.ro/spectacole?actori=cosmin-stanila) [Corul Minimi](https://stagereview.ro/spectacole?actori=corul-minimi) [Condus De Dirijoarea Cătălina Prichici](https://stagereview.ro/spectacole?actori=condus-de-dirijoarea-catalina-prichici) [Sânziana Tarța](https://stagereview.ro/spectacole?actori=sanziana-tarta) [Matei Rotaru](https://stagereview.ro/spectacole?actori=matei-rotaru) [Ovidiu Crişan](https://stagereview.ro/spectacole?actori=ovidiu-crisan) [Mihai-Florian Nițu](https://stagereview.ro/spectacole?actori=mihai-florian-nitu) [Radu Dogaru](https://stagereview.ro/spectacole?actori=radu-dogaru) [Adrian Cucu](https://stagereview.ro/spectacole?actori=adrian-cucu) [Silvius Iorga](https://stagereview.ro/spectacole?actori=silvius-iorga) [Mihnea Blidariu](https://stagereview.ro/spectacole?actori=mihnea-blidariu) [Flaviu Balint](https://stagereview.ro/spectacole?actori=flaviu-balint) [Denis Istudor](https://stagereview.ro/spectacole?actori=denis-istudor) [Rareș Nistor](https://stagereview.ro/spectacole?actori=rares-nistor) [Andrei Potârniche](https://stagereview.ro/spectacole?actori=andrei-potarniche)