Soare, liniște, iarbă verde, ciripit de păsări, cer albastru, copii care se joacă în parc, condițiile ideale pentru ca un scriitor să își găsească inspirația în căsuța lui comodă și intimă… Dar lucrurile nu stau de fapt niciodată așa. Lumea nu este ceea ce pare. O bombă nu face războiul, așa cum o rândunică nu face primăvara. Și totuși? Bérenger, un idealist, un artist care iubește viața, oamenii, lumina, descoperă brusc că poate să zboare, așa cum merge, așa cum respiră. În naivitatea lui, el crede că atât familia, cât și toți ceilalți pot zbura cu el, că pot înțelege, că pot „regăsi calea, calea uitată”; ar fi suficient să-și aducă aminte. Artistul e însă singurul pieton al acestui aer pe care se sprijină, încet, cu vârful piciorului, luându-și avânt. Poziție privilegiată, dar însoțită de durerea și blestemul de a nu fi crezut. Căci dacă frumosul e accesibil tuturor, sublimul și grotescul sunt experiențe estetice care cutremură și înspăimântă. Așa cum corul tragic nu credea oracolele negre ale Casandrei, nici englezii din parcul de duminică nu cred viziunile apocaliptice ale lui Bérenger, pentru că adevărul lezează întotdeauna comoditatea, pudibonderia, superficialitatea, prejudecățile și corectitudinea confortabilă. Dar când „dincolo de infern… nu mai este nimic”, iar infernul se apropie cu pași mari, ca vântul, lumea noastră călduță se dezumflă, ca un decor factice, lăsând în locul grădinilor, abisuri, gheață și flăcări.
